Singurul lucru..

O zi sumbra de toamna.Urasc toamna! Cata tristete,cate frunze trecute in nefiinta,cat pustiu in jurul meu.Doar ploaia te mai face sa zambesti printre atatea mormane de nimic.Ea e singura care poate masca lacrimile.E o masca perfecta.Mi se potriveste de minune.
As vrea sa rapesc fiecare clipa din ploaie si sa o arunc undeva in mine,undeva unde nimeni sa n-o gaseasca,undeva unde exista macar o farama de optimism.Clipa defineste paradoxul.Paradoxul ma defineste pe mine.Eu definesc mii de lucruri,insa ele nu ma pot defini .
Nu am nici sentimentul trecutului,viitorul mi se pare un act mult prea dur,iar prezentul tinde spre poezie.Trecutul e cel mai impulsiv factor al umanitatii.Marile victorii,marile momente,marile suferinte sunt creatia lui.O creatie haotica aruncata in istorie.
De ce am impresia ca traiesc in banalitate?Da-mi un motiv de care sa ma leg,pentru a-ti arata ca nu e asa cum crezi tu.Da mana,inchide ochii si gandeste-te la detalii.Stiu,atitudinea mea te enerveaza.Si nu faci nimic?Ba da,ma critici.Ma tem ca o sa devina o pasiune pentru tine.De fapt,nici nu cred ca-mi pasa.
Singurul lucru de care imi pasa esti tu,pentru ca rasari din inspiratie.Te ridici,te-ascunzi,ma cauti..si esti singura care ma gaseste.Nu pleca tocmai acum cand toamna incearca sa ma invinga!
Esti singurul lucru care...

Inceput

As vrea..sa te cunosc mai bine! Esti un punct situat in extreme.Inima ta e transpusa in fiecare stea cazatoare.Zambetul se asociaza cu privirea creand o imagine de mister,traspunsa in reactii de sensibilitate.Te vad,te simt,dar nu reusesc sa te definesc in termeni exacti.Nu stiu daca esti asa cum mi te imaginez,nu stiu nici daca esti una din stelele cazatoare care imi cad in palma,dar stiu ca momentul ma obliga sa scriu despre tine.Un moment dificil,ce-i drept.Un moment aruncat in mijlocul lui septembrie,gasit in cele din urma printre frunzele vestejite de pe "aleea primaverii".O alee populata de pasi marunti,si ganduri pierdute-n eternitate.Azi eternitatea dureaza un moment.Maine momentul dureaza o eternitatea,iar peste 100 de ani eternitatea devine o notiune abstracta.
Niciodata nu o sa poti defini momentul raportandu-te la eternitate.Pentru a defini momentul e nevoie ca ceilalti sa te cunoasca,ca ceilalti sa te cunoasca e nevoie sa te descoperi,ca sa te descoperi e nevoie sa renunti la orgoliu,sa renunti la orgoliu presupune detasarea de tine insuti.
As vrea..sa-mi spui cine sunt!

Doar aparenţe..

Cum as putea uita o mare in care mi-am lasat gandurile?N-am cautat in mare nici alinare,nici suferinta,nici dor,nici ratacire,nici speranta.N-am cautat nimic.Ea mi-a dat totul.O clipa rupta din mine si totul s-a transformat in vis.Un moment de ratacire si totul s-a transformat in praf.Un zambet si totul a iesit la suprafata.Cat mister,cata lupta,cata retinere,cata teama..si toate astea pentru o clipa trasnformata in eternitate,pentru un moment sfarmat in mine,persistent,mascat de zambete inutile.Prea simplu pentru a ma defini,prea complicat pentru a-ti fixa repere, imposibil de inteles.Imi place sa ma joc cu mine,imi place sa arunc cuvinte si sa strang vise.Nu stiu cine sunt,dar ma regasesc.In fiecare zi ma descopar,dar nu reusesc sa definesc haosul.Si nu,nu e un haos obisnuit.
Ia zi,nu-i asa ca astepti ca haosul sa erupa si sa nimiceasca momente si clipe pierdute in eternitate?Nu-i asa ca-ti place sa ma critici?Nu-i asa ca-ti place sa ma vezi agatat de un nor plangand in hohote?Bun,si?Mie imi place sa te vad pierzand.
De la sublim la grotesc nu mai e decat un pas.Vrand sa ma cauti,te ratacesti.Vrand sa vezi cine sunt,te pierzi in detalii,uitandu-ti scopul initial.Degeaba cauti raspunsuri aici,daca nu stii la ce intrebari astepti raspusuri.
Tu ce intelegi prin haos?

Momente..

Acest rezumat nu este disponibil. Dați clic aici pentru a vedea postarea.

Un alt eu!

O altfel de zi.O zi ca toate celalte.O zi dominata de zambete false.
O zi in care incepe o noua piesa de teatru.Aceeasi piesa in care trebuie sa zambesti,trebuie sa te arati fericit,desi e evident ca nu ai chef de asa ceva.Dar stii ce ma surprinde?Ma surprinde cat de magistral imi joc rolul.Da,dar atitudinea unui actor profesionist trebuie sa fie pe masura.Cand e pe scena viata personala e pe plan secund.Stai,ce atitudine?Ce actor profesionist?Ce viata personala?Vezi,nimic nu are sens.Dar cum sa aiba sens daca toata viata mea e o intreaga piesa de teatru,in care, in fiecare act este aceeasi poveste relatata mereu altfel.
Iata-ma aici.Aici unde orizontul capata noi forme.Piesa isi consuma un nou episod.Mare.O mare surprinzator de linistita.Ma astepta.O,cat de mult imi place marea.E acea mare orbitor de albastra,unde se joaca stelele atunci cand sunt triste.Privesc departe.Atat de departe incat ma inec in eventualitati,ma inec in idei fara nicio legatura cu realiatea,ma inec in..mine insami.Tot acest haos care imi domina intreaga faptura se datoreaza foarte multor lucruri.Nu le voi enumera,pentru ca asta ar insemna ca imi plang de mila sau geva de genul,iar orice incercare de a le enumera sau aminti va face ca totul sa fie mai banal decat este.
Continui sa privesc marea.Mereu mi se pare altfel.Fiecare secunda o surprinde in alta ipostaza.Cat de mult as vrea sa ii impartasesc toata aceasta suma de ganduri ce navaleste asupra mea ca un tsunami.Neavand convingerea ca imi va raspunde ma apropii de ea,si cu un glas aproape tremurand,o intreb:
-O mai stii pe 'ea'?
-Nu,cine e 'ea'?
-"Ea",acea fata despre care ti-am mai vorbit si acum cateva zile.
-A, imi amintesc ceva ceva.O cheama..
-Nu are importanta cum o cheama,continui eu incercand sa par indiferent.
-Bine,dar atunci nu mi-ai povestit mare lucru despre ea.Nici macar nu stiu cum arata.Daca e frumoasa,daca e..
-E foarte frumoasa.Ii place foarte mult viata.Incerca sa traiasca fiecare clipa nepasandu-i ca urmatoarea ar putea fi trista.Are ceva ce o diferenteaza total de restul fetelor.Stiu,toti suntem unici.Dar niciunul nu e mai unic ca noi.E foarte imprevizibila.Uneori lasa ca aparentele sa devina reprezentative pentru ea,insa apoi,nu stiu cum face,dar reuseste sa demonstreze ea e altfel decat o considera lumea.E mereu cu zambetul pe buze.Uneori ai impresia ca e un copil in primii ani de gradinita,atat de sincer pare zambetul.Nu stiu,e posibil sa ma insel,insa asa o consider eu in acest moment.
-Uau,uimitor!exclama marea fiind probabil uluita de remarcile mele.
-Mda..
Cortina s-a tras.

Nimic

Regrete,zambete,sclipiri,ploaie,tunet,soare,sensibiliatate,frumusete,apus,noapte.Un haos total.E ceva ce nu poate defini un zambet care ascunde mii de lacrimi inecate in adanc.Suna ciudat,nu?Stiu.Totul e invaluit de intuneric.Copacii,florile,stelele,pamantul,ecoul,abisul..toate plang.
Matei,plimbandu-se agale pe aleea,care de odinioara i se parea ca o raza infinita de soare,se intalneste cu Maria. Maria e cea pe care o place,insa nu a avut curajul sa-i marturiseasca acest lucru.Cu un glas tremurat si timit,Matei uitandu-se in ochii ei,o saluta:
-Hey,ce faci?Ma bucur atat de mult sa te vad!
-Buna,Matei,si eu ma bucur sa te vad,raspunde fata cu un zambet care ii lumineaza intreaga infatisare a fetei.
-Matei,de ce esti trist?Mi se pare ca esti trist,intreaba Maria cu ingrijorare.
-Ei,nu sunt,ti se pare doar,spune Matei incercand sa schimbe subiectul.
-Matei,te cunosc,sigur ai ceva,ce anume?spune,poate pot sa-ti fiu de folos intr-un fel,insista Maria.
-Maria,nu merit nici macar sa vorbesti cu mine in acest moment.
-Matei,termina cu prostiile,zi mai bine ce ai!
-Uite,Maria,stii ce?Imi cer scuze pentru tot,daar..
Neapucand sa termine propozitia, cu lacrimi in ochi ii saruta obrazul Mariei si pleaca.Fata,mirata de ce s-a intamplat incerca sa-l opreasca pe Matei din drum,insa acesta se pierde prin ceata intunericului

Un eu imaginar

E actrita.O cheama Maya.E minunata.E super frumoasa.Unii pun la indoiala asta.Dar ce-mi pasa mie de ce cred unii?Mie imi pasa numai de ce cred eu.
E naiva,e jucausa uneori,e foarte enigmatica.Isi joaca foarte bine rolurile.Mai mereu ea e personajul negativ.Cum se intampla mai de fiecare data,lumea nu agreeaza personajul negativ.Ea e o exeptie.Cand e pe scena toti o admira,toti plang cand nu mai e,toti..o adora.In afara scenei e trista,chiar daca nu arata asta.Unii spun ca asa merita.Mda,iarasi 'unii'.Uneori le dau dreptate doar prin cuvant,insa in sinea mea cred altceva.Poate gresesc.Poate ei au dreptate.Nu-mi pasa,nu-mi pasa si iar nu-mi pasa.Indiferent cum ar fi,indiferent ce rau mi-ar face,"eu" o..iubesc.
Se plimba prin ploaie.E singura.E noapte.Tot ce se poate zari,e..o lacrima ce curge incet pe obrazul ei fin.Plange..Ochii ei mici sunt inecati in lacrimi amare.Ce frumoasa e cand plange.Probabil se gandeste la numeroasele greseli pe care le-a facut.Le regreta.Sunt convins.Stiu de ce le-a facut.Si nu spun asta doar ca sa o impresionez ,chiar stiu.
Nu mai cred in nimic.Minuni nu exista.Niciodata nu am crezut in asta.Dumnezeu?Dumnezeu demult m-a uitat.Sau poate m-a lasat sa ma lupt singur cu toti.NU voi face asta.Voi astepta..si voi continua sa..scriu.
Ploaia e din ce in ce mai apasatoare.Se plimba in continuare.Vantul ii arunca parul ei fin in toate directiile.Ar vrea sa stie ca cineva o iubeste,ar vrea sa stie ca nu e singura.
Ploaie se opreste brusc.E liniste cumplita.Ea e panicata.Deodata se aude un ecou disperat"Mayaa,te iubeesc,te iubesc,te iubeeesc"Ea se uita in jur.Nu observa pe nimeni.Cine sa fi fost cel care a strigat?Probabil cineva care nu se va arata niciodata,cineva care o va iubi in tacere,cineva caree..

Speranta unui vis.

E perfect.Ploua.Nu e nimeni pe strada.Sunt doar eu.Ma gandesc la..nimic.Ma gandesc la viitor?Poate.Dar daca el nu va exista?Mai bine ma gandesc la prezent.Nu stiu nimic despre prezent.Sunt naiv,sunt derutat,sunt..prost.De ce? Habar n-am.Privesc in jur.Toate plang.Numai eu zambesc.Ploua ingrozitor de tare.Stropii reci ai ploii imi soptesc"mergi mai departe,nu te opri".
Mda,vreau sa uit.Vreau ca ploaia sa-mi inece toate gandurile,toate amintirile.Vreau undeva departe.Undeva unde ploua cu soare.Undeva unde copiii stau in parc cu parintii lor,undeva unde totul e..paradis.Vreau ca noptile sa nu mai fie un cosmar.Vreau sa visez si eu odata ceva frumos.De exemplu,vreau sa visez un copilas cum se alinta,cum gangureste in bratele mamei lui.
Toti imi spun sa uit.Toti imi spun ca nu se merita.Sincer,nu stiu.Nu stiu ce-i cu mine.Faptul ca 'ea' exista imi trezeste un zambet suptil.Un zambet care numai eu il inteleg,dar nu pot sa-l explic.Tot ce se intampla cu mine e..ciudat.Si ceea ce-am scris pana acum spune asta.Trec aiurea de la o ideea la alta,trec de la zambet la lacrimi fara sa-mi dau seama.Singurul lucru pe care il stiu in momentul de fata e ca..o iubesc.Atat stiu.N-am vrut sa spun asta,dar totusi am zis.
Probabil nimeni nu o sa inteleaga ce-am scris.Am scris pentru ca simteam nevoia sa arunc niste cuvinte,care oricum sunt in zadar.Nimeni si nimic nu poate descrie ce simt acum.
Nu vreau sa o pierd.