Ceva magic

  Am vazut-o in oglinda cum plangea.Era asa frumoasa.Lacrimile ii inundau parca tot corpul.Ii adoram genele.Cand le apropia si isi inchidea ochii, in jur se facea o mare de lacrimi.Starea ei ma coplesea.Nu puteam sa ma duc sa o intreb de ce plange.Ar fi fost urat din partea mea.I-as fi stricat momentul.Ma multumeam doar sa o privesc.Sa-i privesc ochii care parca nu mai erau ochi.Erau orice altceva numai ochi nu.Ochii si i-a pierdut in mare.In marea de lacrimi.Acum ea vedea cu sufletul.O,cata magie..Sa-i privesc buzele sangerande.A adunat atata frustrare incat pur si simplu si-a sfasiat buzele.Sangele acela nu era obisnuit.Nu am vazut in viata mea un sange asa de rosu.Poate ca toata magia si esenta ei erau concentrate in acel sange,asta poate il facea atat de rosu.Dar,vai..asta ce inseamna?Inseamna ca ii curge magie prin vene?Mie imi curge mare prin vene..Poate de asta marea e asa magica.

It must been love..

  O sa scriu ca si cum as vorbi,cu toate ca nu stiu daca cineva va citi vreodata aceste randuri.De fapt,putin imi pasa daca va citi cineva aceste randuri.Eu nu scriu pentru nimeni.Nici macar pentru mine.Scriu pentru ca asta e singurul lucru care nu mi se pare ca e banal.Ba chiar e minunat.Ce poate fi mai frumos decat sa vezi cum propriile cuvinte carora incerci sa le dai un sens transmit o multime de lucruri pe care doar tu poti sa le intelegi?Ce ciudat suna,nu? Ai putea zice ca sunt un ins care-l concureaza serios pe Narcis.Dar evident,gresesti.Stii bine ca nu e asa.De fapt,stii de ce mi se pare frumos?Mi se pare frumos pentru ca frumosul pentru mine e mai mult decat frumos.Frumosul,dincolo de orice,inseamna spirit.Si fii sigur,nu ma refer la acel frumos in fata caruia ramane perplex orice (..)care este fascinat de culoarea  stridenta a unui"ambalaj".Am citit undeva ca frumusetea,vraja sunt provizorii,ca nu exista decat frumuseti trecatoare.Oare asa e?Cred ca ceea  ce  intr'adevar e frumos ramane vesnic.Si nu,nu e un cliseu.Esenta nu se pierde  nicioadata.Sau cel putin asa imi place sa cred.Cred ca aceasta "teorie" ar putea sa o rastoarne doar oamenii.Dar prefer sa ma opresc aici cu logica mea pe care cei mai multi nu o inteleg.
  O sa-ti vorbesc in continuare despre ceva intr'adevar  frumos.Marea.Iubesc marea.E singura careia as putea sa-i spun asta fara nicio retinere. Cel putin,stiu ca si ea simte la fel. Stiu ca si ea ma iubeste.Ah,ce dragut,nu?Dar eu..eu o iubesc altfel decat ceilalati oameni.Eu o iubesc in tacere.Dar nu o sa-ti definesc tacerea.Te las pe tine sa o definesti in eventualitatea in care vei citi asta.
  Dar..la un moment dat toate devin straine.De fapt,cred ca noi le facem sa devina straine. Chiar si marea devine straina.Sau mai bine zis,vine un moment cand nici marea nu mai intelege nimic.Degeaba ma confesez ei,sau cel putin incerc sa o fac.Adevaratele confesiuni nu se pot scrie decat cu lacrimi.Dar probabil lacrimile mele ar inunda lumea.Vai..

Doua puncte x

  Nu stiu cat de mult imi mai pasa,sau daca imi mai pasa.Stiu doar ca nu regret nimic din ce mi s-a intamplat in ultima vreme.S-a intamplat pentru ca..trebuia sa se intample.Nu o sa incep sa ma lamentez ca in alte dati."De ce mie?."De ce eu?"."De ce tocmai mie?".Ei uite..pentru ca asa..Asa?!Da,asa.Unele lucruri  nu se intampla pentru ca asa dorim noi,se intampla pentru ca la un moment dat nu poti sa eviti ceea ce e inevitabil.Lucrurile frumoase,cu adevarat frumoase nu dureaza foarte mult.Dureaza putin,extrem de putin.Chiar daca nu l-ai trait la intensitate maxima,el tot ramane.Ramane acolo,ascuns,mic,aruncat fix in mijlocul inimii.Haha,de asta nu se mai zbate cu atata putere cand iti intalneste privirea?!Ah,si erau momente cand credeam ca o pierd.O simteam,era mai agitata ca o mare in mijlocul unei nopti furtunoase de vara.Dar acum..acum ce?!Acum acel lucru"frumos"(stiu,"frumos",ah..ce cliseu,ce simplu,ce sters,dar stii, cateodata cuvintele mari,usor pompoase,nu exprima cu adevarat esenta),paradoxal,o impiedica sa se manifeste ca inainte.De ce?Poate  pentru ca toata esenta se afla in acel lucru.De ce ar mai vrea sa caute in afara ceea ce deja are?Stiu,e complicat.Nici eu nu prea o inteleg,desi cateodata chiar imi dau silinta."Imi dau silinta",nu de multe ori se intampla asta din partea mea.
 Doamne..si de multe ori m-a tradat.M-a lasat singur,m-a parasit.A plecat la..Dar nu am condamnat-o.Uneori,imi era bine fara ea.Sau poate nu a plecat ea de buna voie,de asta nu o condamn.Poate a fost rapita..Dar..dar,dar de ce nu a tipat?!Ii era frica?
 Oricum..nu puteam sa o salvez..

Ce mai putea fi de spus?

Azi i-am vazut sufletul cum plangea in hohote in coltul camerei,
lacrimile cum ii cadeau agonizant in cana cu ceai,
si inima cum ii era sfasiata de ganduri-o,cata durere..
I-am intins timid mana,dar durerea se imprastia si mai mult in sufletul ei,
simteam asta..
Ce mai  putea fi de spus?
Cuvintele plangeau si ele pe canapea..
Ochii ei minunati,inecati in lacrimi spuneau multe,
dar parca..nimicul zacea in agonie..
Te-as fi salvat daca..
Dar si asa..o sa-ti fur o bucata din inima si o sa o lipesc langa a mea..

Prea putin

 "Iti scriu acum tie, pentru ca nu am facut-o niciodata. Nu ti-am scris, nu ti-am spus si nu te-am lasat sa stii ce insemni de fapt, pentru mine. Insemni mult, mai mult decat crezi, si nu pentru ca nu observi lucrurile cum sunt, ci pentru ca insemni mult mai mult decat te-am lasat eu sa vezi.
Tot ce spun, spun pentru ca vreau sa stii ca nu ai facut tot ce ai facut fara sa observ. Vreau sa stii ca am observat tot, si ar fi prea putin spus ca am apreciat. Nu te-am inteles niciodata, dar am avut egosimul sa te las intotdeauna sa continui. M-am simtit vinovat, dar probabil nu destul cat sa te opresc. Nu am vrut sa te opresc sa ma iubesti, pentru ca poate era lucrul de care aveam cel mai mult nevoie, de fiecare data. Nu stiu daca ti-am multumit vreodata. Daca nu, nici n-o voi face, pentru ca sunt lucruri prea mari pentru a le acoperi cu un "multumesc"...in plus, niciodata nu as putea sa iti multumesc pentru tot ce ai facut sa imi fie mie bine."
  Acestea erau cuvintele lui gasite intr-o pagina de jurnal aproape rupta,abandonata intr-un colt al camerei sub masuta pe care altadata isi nota meticulos,constiincios si frenetic gandurile care-l framantau.

Daca nici n-ai existat?

Unde-ai fost cand marea se ineca in intuneric?
Unde-ai fost cand noaptea-ti zicea sa nu te-ascunzi?
Unde-ai fost cand stelele te implorau plangand sa ramai?
Mi-e greu sa le spun ochilor ca ai plecat,
Mi-e greu sa le spun buzelor ca nu-ti mai pot atinge obrazul fin,
Mi-e greu sa le spun bratelor ca nu te vor mai putea imbratisa.
De ce-ai plecat acolo unde amurgul zambeste pentru ultima oara?

Picaturi..

  Mi-e greu sa merg cu tine prin ploaie,
  fiecare picatura imi smulge inima si mi-o arunca in lacrimi.
 Mi-e frica sa pasesc cu tine de mana
 ca nu cumva lacrimile sa-ti topeasca inima
 sfarmand-o apoi in bucati de nimic.
 Mi-e groaza sa te stiu singura intre patru pereti
atunci cand fulgerul vrea sa-ti fure un vis.
 Mi-e sufletul trist cand vad ploaia topind stelele,
smulgand vise,doruri si sperante.
Te rog,iubito,atunci cand ploua
hai sa fugim imbratisati in vise pustii!

Acelasi vis,acelasi lacrimi..

 Lacrimi inmarmurite de durere
 soptesc,c-un glas amar si rece:
 -Vino,iubito,in ploaia cea de stele
 sa ne lovim de strigatele pustiului adormit
 care plange auzindu-mi suspinele mele.
 Mi-a fost atat de dor de tine,
Noi doi,plangand spasmodic inecati in lacrimi,
Pierduti demult in stele si suspine
Visand mereu acelasi vis,
 acelasi cer,aceleasi patimi.

Bine,pa

Plouă.Pași,amintiri si cateva picaturi reci in palmă.O stradă pustie si niste banci goale aliniate perfect.Ma apropii si observ un pix si o hartie mototolită cazuta.Se pare ca ploaia nu a distrus-o complet."Atunci cand pretinzi ca iti pasa de cineva nu te indepartezi asa usor de el.Mai bine fereste-te de cuvinte mari si spune ceea ce simti sincer si din inima"-asta scria pe acea hartie aproape distrusa. Da,se pare ca acest lucru e foarte dificil pentru unii.De fapt,poate e dificil pentru toti.Nu vreau sa insir acum tot felul de teorii plictisoare si monotone.Probabil ca fiecare are un motiv bine intemeiat pentru care nu spune ceea ce simte.Frica,orgoliul,gura lumii...sunt doar cateva ipoteze,desi pe asta cu frica nu prea o inteleg.In fine,nu vreau sa vorbesc despre curajul sau teama unora de a spune sau nu ceea ceea ce simt,insa unii continua sa "mestece" cliseul ala penibil:"unele lucruri nu ar trebui sa fie marturisite niciodata".Ei nu,serios,atunci de ce mai pretinzi ca ai sentimente?Hai, recunoaste ca esti un las si ti-e frica sa spui ceea ce simti.Nu te mai ascunde in spatele unor clisee penibile. Save your heart for someone who cares!

''Moment

Dupa multe vreme,azi am simtit acel sentiment de care chiar aveam nevoie.Involutar,mi-ai adus aminte de mine.Mi-ai adus aminte de rolul meu,de fapt.Imi place sa cred ca nimic nu e intamplator.Am inceput sa-ti dau importanta si incerc sa gasesc in fiecare lucru pe care-l faci sau spui,o semnificatie.Ma agat de orice, in speranta ca vei reusi sa ma identifici cu trecutul.Si cand spun trecut,nu ma refer la acele naivitati,care se pare ca au reusit sa-mi schimbe viata intr-un mod semnificativ,dar benefic pana la urma.Nu vreau sa ma atasez de tine si apoi sa cad in extrema cealalta.Sincer,mi-e frica sa vreau ceva.
Nu ai nevoie de cuvinte mari pentru a descrie lucruri mici.Lucrurile mici,acestea pe care ti-e atat de greu sa le observi..sunt probabil cele mai importante din viata unui adolescent confuz si nesigur.Momentele mici,chiar daca dureaza foarte putin,au o intensitate si o incarcatura mult mai mare decat marile momente care dureaza zile,saptamani sau luni,dar care de cele mai multe ori sunt urmate de suferinte,sau chiar depresii.
Iti multumesc pentru... Am nevoie de tine un minut in fiecare zi.Nu-mi trebuie zile,nopti sau ani.
Exista multe moduri de a fi fericit.Incearca sa gasesti in fiecare lucru banal care ti se intampla,o parte buna.In felul acesta nu te minti,dar nici nu speri.In felul acesta esti fericit pentru o clipa.

Ultimele..

O zi destul de banala.Aceeasi nori,aceleasi frunze,aceeasi ochi,aceeasi alee trista.E acea alee care imi aminteste de primul zambet;un zambet palid,formal.Ce-i drept,nici nu ma asteptam la altceva.De fapt,nu ma astept la nimic.Vreau doar sa ma plimb prin ploaie si sa nu ma gandesc la ceva anume.Totul sa fie instinctiv,simplu,cu aspiratie spre banal.Dar totusi..
Imi vin in minte anumite nopti si anumite zile.In mintea mea e o aglomeratie de amintiri care ma face in anumite momente sa tresar,sa plang si sa nu mai inteleg nimic.Multe lucruri de la suprafata diminueaza esentialul din interiorul adanc al fiintei noastre.
Uita-te o clipa in ochii mei,zambeste-mi,si apoi pleaca. Trist,sec si imposibil.O suma de eventualitati se amesteca si ma fac sa plutesc in inchipuire.O mare absurda imi ineaca ultimele farame de sentimente.As vrea haosul,dar mi-e frica de luminile din el.
Prea multe lucruri negative,prea mult pesimism concentrat intr-un suflet atat de inoportun.Pesimismul e una din putinele cai prin care poti fi sincer cu tine insuti.Atunci recunosti intr'adevar adevaratele realitati.Ce crezi,cand visezi,poti fi pesimist?
Formalitate?Banalitate?Haos?Pesimism?Deschide ochii putin mai mult si le vei observa imediat.Asta, bineinteles, daca nu vrei sa te minti singur.Ma uit in ochii tai si observa ca de fiecare data mimezi fericire.Sa fie oare felul tau de a le arata celorlalti cat de puternic si nepasator esti?