Ceva magic

  Am vazut-o in oglinda cum plangea.Era asa frumoasa.Lacrimile ii inundau parca tot corpul.Ii adoram genele.Cand le apropia si isi inchidea ochii, in jur se facea o mare de lacrimi.Starea ei ma coplesea.Nu puteam sa ma duc sa o intreb de ce plange.Ar fi fost urat din partea mea.I-as fi stricat momentul.Ma multumeam doar sa o privesc.Sa-i privesc ochii care parca nu mai erau ochi.Erau orice altceva numai ochi nu.Ochii si i-a pierdut in mare.In marea de lacrimi.Acum ea vedea cu sufletul.O,cata magie..Sa-i privesc buzele sangerande.A adunat atata frustrare incat pur si simplu si-a sfasiat buzele.Sangele acela nu era obisnuit.Nu am vazut in viata mea un sange asa de rosu.Poate ca toata magia si esenta ei erau concentrate in acel sange,asta poate il facea atat de rosu.Dar,vai..asta ce inseamna?Inseamna ca ii curge magie prin vene?Mie imi curge mare prin vene..Poate de asta marea e asa magica.

It must been love..

  O sa scriu ca si cum as vorbi,cu toate ca nu stiu daca cineva va citi vreodata aceste randuri.De fapt,putin imi pasa daca va citi cineva aceste randuri.Eu nu scriu pentru nimeni.Nici macar pentru mine.Scriu pentru ca asta e singurul lucru care nu mi se pare ca e banal.Ba chiar e minunat.Ce poate fi mai frumos decat sa vezi cum propriile cuvinte carora incerci sa le dai un sens transmit o multime de lucruri pe care doar tu poti sa le intelegi?Ce ciudat suna,nu? Ai putea zice ca sunt un ins care-l concureaza serios pe Narcis.Dar evident,gresesti.Stii bine ca nu e asa.De fapt,stii de ce mi se pare frumos?Mi se pare frumos pentru ca frumosul pentru mine e mai mult decat frumos.Frumosul,dincolo de orice,inseamna spirit.Si fii sigur,nu ma refer la acel frumos in fata caruia ramane perplex orice (..)care este fascinat de culoarea  stridenta a unui"ambalaj".Am citit undeva ca frumusetea,vraja sunt provizorii,ca nu exista decat frumuseti trecatoare.Oare asa e?Cred ca ceea  ce  intr'adevar e frumos ramane vesnic.Si nu,nu e un cliseu.Esenta nu se pierde  nicioadata.Sau cel putin asa imi place sa cred.Cred ca aceasta "teorie" ar putea sa o rastoarne doar oamenii.Dar prefer sa ma opresc aici cu logica mea pe care cei mai multi nu o inteleg.
  O sa-ti vorbesc in continuare despre ceva intr'adevar  frumos.Marea.Iubesc marea.E singura careia as putea sa-i spun asta fara nicio retinere. Cel putin,stiu ca si ea simte la fel. Stiu ca si ea ma iubeste.Ah,ce dragut,nu?Dar eu..eu o iubesc altfel decat ceilalati oameni.Eu o iubesc in tacere.Dar nu o sa-ti definesc tacerea.Te las pe tine sa o definesti in eventualitatea in care vei citi asta.
  Dar..la un moment dat toate devin straine.De fapt,cred ca noi le facem sa devina straine. Chiar si marea devine straina.Sau mai bine zis,vine un moment cand nici marea nu mai intelege nimic.Degeaba ma confesez ei,sau cel putin incerc sa o fac.Adevaratele confesiuni nu se pot scrie decat cu lacrimi.Dar probabil lacrimile mele ar inunda lumea.Vai..