Unde se termina cuvantul...

Si acum,ca niciodata un fel de amintiri imi invadeaza retina derelundu-se haotic intr-un ritm nebun.Nebun de frumos.Ah,ce greu e sa scrii despre tine.Am vazut un film.Era despre mine.Da,da,as vrea eu.Ce prostut esti.Toate filmele sunt despre tine.Taci,taci,te rog,taci.Hei,sa nu uiti sa-mi aduci alea doua vise cand te intorci.Le-am ascuns intr-un plic vechi langa noptiera pe care imi las inainte sa adorm gandurile.Nu mai e acolo.A disparut.Stai,nu te gandi la magie.Pur si simplu a disparut.Atunci mi-am dat seama ca nimic nu dureaza in suflet.Nu poti sa-ti ascunzi la nesfarsit gandurile sincere intr-un plic.Privirile tremurande si confuze pot reprezenta cel mult o muza pentru inceperea unei poezii ce se vrea a fi inspirata.Dar nimic mai mult.Nu poti construi vise doar din priviri,cum nu poti asculta  o inima batand nebuneste fara sa te apropii de piept simtindu-i pulsul.Fiecare om,in fond,este o inima.Ca sa o simti cu adevarat trebuie sa te apropii de ea atat de tare incat sa tremure miocardul de emotie,de freamat.Cam multa filozofie intr-un plic .Pana la urma,cu ce ramanem?Ramanem  cu acele cuvinte pe care le-am pierdut definitiv si nu le-am spus sau ramanem pur si simplu cu amintirea plicului?Vezi tu..amintirile oricat de amintiri ar fi la un moment dat dispar,se pierd.Cred ca singura conditie ca o intamplare sa o numesti amintire e ca acea intamplare sa fi fost ceva inedit in viata ta,ceva care sa-ti fi marcat profund o parte din tine,ori o intamplare  negativa,controversata care are in centrul ei evenimente triste nu va putea fi nicioadata o amintire pentru ca iti vei dori cu siguranta sa o uiti ,ori amintirile ca sa fie amintiri trebuie sa treaca testul timpului,iar testul timpului nu-l poate trece decat ce e cu adevarat frumos.

Daca intr-o zi cineva imi va gasi plicul?